Oamenii au fost tot timpul fascinati de cum invata animalele si au incercat sa gaseasca un limbaj de comunicare comun. In 1898 Thorndike studia cum invata animalele (in general pisici). Pentru a testa practic legile invatarii el a folosit cutii-puzzle. Punea pisicile in cutii inchise cu zavor, punea bucati de peste in afara cutiei si incuraja pisica sa iasa si sa manance. Thorndike isi nota cat timp ii lua pisicii sa evadeze prima oara si apoi la incercari succesive. In aceste incercari succesive pisica invata ca daca deschide zavorul ajunge la peste si devenea din ce in ce mai rapida la iesit din cutie.
Edward Thorndike a concluzionat cu o “Lege a efectului” care spunea ca un comportament urmat de consecinte placute are mai multe sanse sa fie repetat si unul care are consecinte neplacute are mai multe sanse sa nu fie repetat.
Pe “Legea efectului” a lui Thorndike si-a bazat studiile un cunoscut psiholog si comportamentist (serios, se foloseste asta sau behaviourist!) american: B.F Skinner. El care considera ca liberul arbitru al omului este doar o iluzie si ca toate actiunile noastre sunt dictate de consecinte. Daca actiunea are o consecinta placuta, este probabil sa o repetam. Daca are o actiune neplacuta, sunt sanse mari ca actiunea sa nu mai fie repetata. El a numit asta “principiul intaririi” (principle of reinforcement) si abordarea este numita “conditionare operanta”.
Skinner a definit in 1938 termenul de conditionare operanta studiind animale plasate intr-o “cutie Skinner”, similara celei a lui Thorndike. Aceste cutii aveau in plus intaritori negativi si markeri.
Dar toate modificarile de comportament ale animalelor erau facute pana atunci prin modificarea mediului din cutii (de exemplu inalta o maneta in incremente mici sau intarea un buton).
Acest lucru s-a schimbat in 1943. In asteptarea unei burse de la guvern, Skinner s-a hotarat impreuna cu doi studenti sa vada daca pot invata un porumbel sa joace bowling. Au pus porumbelul in cutie impreuna cu o bila de lemn si un feeder automat. Vazand ca nu se intampla nimic si porumbelul nu baga in seama bila, de plictiseala, Skinner s-a hotarat sa recompenseze orice miscare catre bila, oricat de mica. Atunci cand porumbelul se uita spre bila, Skinner deschidea putin feeder-ul si porumbelul primea mancare.
Rezultatul a fost socant si pentru Skinner. In cateva momente bila zbura prin cutie de parca porumbelul era campion la squash. In accest fel Skinner si-a dat seama ca e mult mai usor sa modifici direct comportamentul unui animal decat prin schimbarea mediului si ca acest lucru este posibil cu orice comportament si in orice mediu. Trebuie doar sa intaresti pasi mici in directia potrivita. Skinner a numit aceasta metoda nou descoperita “shaping”.
Keller Breland, unul dintre studentii prezenti la descoperirea lui Skinner a parasit domeniul psihologiei pentru a dezvolta o afacere in domeniul dresajului de animale. In anii ‘60 el a fost unul dintre behaviouristii care au dus shaping-ul cu ajutorul unui marker (in cazul acesta un fluier) in lumea dresajului mamiferelor marine.
La sfarsitul anilor 80 – inceputul anilor 90, dupa aproape 30 de ani de dezvoltare in oceanarii din toata lumea, dresajul cu markeri (prin shapring) s-a raspandit la gradinile zoologice unde este folosit pentru imbunatatirea vietii animalelor. Trecerea a fost naturala pentru ca unii dintre consultati si ingrijitori isi incepusera cariera ca antrenori de mamifere marine.
Debutul folosirii dresajul cu markeri la scara larga este considerat aparitia cartii lui Karen Pryor – Don’t shoot the dog in 1984. In ciuda titlului, cartea nu este despre dresajul cainilor de fapt. Acopera folosirea intaririi pozitive pentru a schimba comportamente, de la pisici pana la adolescenti rebeli. Multe companii inca folosesc aceasta carte pentru a-si invata angajatii despre management eficient.